NUMAR GRESIT

Buna!

Aveti aici capitolul 2 din "Numar gresit", tradus de Dana, careia ii multumim pe aceasta cale. Pentru cei care doresc sa citeasca varianta originala, aceasta este in spaniola, si o puteti gasiti aici : http://www.fanfiction.net/s/5514784/2/Numero_Equivocado

Dupa amiaza, primiti si DDN.

Multumesc tuturor pentru aprecieri si critici.

De asemenea, lansez provocarea de a trimite propriile voastre scrieri, pe care as fi extrem de bucuroasa sa le public aici. Cine stie? Poate va descopera cineva...

Va doresc o zi cat mai placuta !

Ana

NUMAR GRESIT

CAPITOLUL 2

- Eu ....eu ...imi pare rau! Nu a fost intentia mea! Eu bine tu ...dumneavoastra...dumneavoastra m-ati chemat si m-ati confundat cu un anume Jasper eu doar...doar vroiam sa va aduc la cunostinta ca ati gresit, ca sa nu aveti probleme cu prietenul dumneavoastra; dar dumneavoastra mi-ati deschis si muzica .....era frumoasa si eu.....ei bine eu.....Imi pare rau!

Tocmai facusem cel mai mare circ din lume si vroiam doar ca pamantul sa ma inghita. Am inchis ochii cu forta si rapid m-am ridicat si eram pregatita sa ies fugind. Dar deodata, am simtit mana lui prinzand-o pe a mea. M-am uitat la el cu inima batandu-mi intr-un mod sufocant si cu ochii deschisi surprinsi in fata reactiei lui. El nu a zis nimic a luat incet mana mea si mi-a aratat sa ma asez langa el.

- Tu...nu esti de vina. Daca totul s-a intamplat cum mi-ai povestit. Presupun ca...eu sunt acela care iti datoreaza niste scuze.

- Presupun.....am soptit.

- Imi pare rau. Uneori sunt prea impulsiv si iti cer scuze din nou pentru greseala mea.

- Nu ...nu e nimic.

Linistea si-a facut prezenta. Ochii lui erau blocati in ai mei si mainile noastre continuau unite provocand un curent electric care imi strabatea tot corpul. Am observat ca inima mea batea intr-un ritm deloc normal si ca daca continuam uitandu-ma in felul ala terminam agatata de mainile lui. Acel tanar ma tinea hipnotizata si trebuia sa ma concentrez ca sa-mi aduc aminte cum se respira.

- Eu presupun ca trebuie sa plec...

- Presupun - a soptit facandu-ma sa am senzatia de déjà vu.

Din nou liniste. Incet si concentrandu-ma ca sa-mi recuperez constiinta, am indepartat ochii mei de ai lui si m-am ridicat. El nu a zis nimic. A ramas tacut si puteam sa-mi dau seama ca picioarele mele o sa moara in orice moment si continuam sa observ privirea lui patrunzatoare in spatele meu.

In final am ajuns la intrare si am iesit pe usa, care era inca deschisa. Am mers din nou printre florile gradinii de la intrare pana cand am ajuns la furgoneta mea. M-am asezat cu grija si odata ajunsa inauntru am respirat profund de vreo doua ori. Nu stiam ce se intamplase in acea casa, doar stiam ca as da orice ca sa pot din nou sa ma pierd in ochii lui in acel mod diavolesc inebunitor.

Am bagat cheile in locul lor si am ascultat urland vechiul motor al masinii mele. Incet am apasat acceleratia si cand furgoneta a ajuns la o viteza considerabila m-am vazut obligata sa franez brusc atunci cand sunetul telefonului meu m-a speriat.

L-am luat in maini si de aceasta data nu m-am uitat pe ecran. Pur si simplu l-am apropiat de ureche si am soptit aproape de neauzit "Alo!"

Drept raspuns, am primit o liniste funerara.

- Da?

Am insistat si de data asta am ascultat respiratia cuiva si am asteptat un rapuns.

- Cred ca Jasper mi-a dat un numar gresit. Imediat i-am recunoscut vocea. Imi pare rau ca te-am deranjat iar.

- Nu conteaza

- Chiar si asa, in esenta, e bine ca te pot localiza, mi-ar placea sa te intreb ceva.

- Spune-mi..mi?? Nu stiu foarte bine de ce m-am agitat in felul acela.

- Ti-ai lasat aici o jacheta maro?

Ochii mei s-au deschis ca niste farfurii si m-am uitat repede in spatele masinii. Am coborat si m-am uitat si in rucsac, apoi pe locul copilotului si chiar si la picioarele scaunelor, si nimic. Jacheta mea nu aparea pe nicaieri.

- Da am confirmat. Pot sa vin sa o iau?

- Sigur nici o problema.

- Multumesc.

Am pornit din nou motorul masinii mele si m-am indreptat din nou spre casa ingerului. Nume pe care i l-am insusit la vederea frumusetii lui extreme si la puritatea sufletului atunci cand canta acea melodie. In plus, nu aveam deloc imaginatie ca sa ii pun alta porecla.

Mi-a luat mai putin de un minut ca sa ajung. La fel ca inainte usa de la intrare era deschisa, dar de data asta el statea sprijinandu-se de usa casei cu un zambet pe buze.

- Bine ai venit din nou -a zambit- urmeaza-ma, jacheta este langa pian.

Am ascultat si m-am dus dupa el din nou catre acel magnific salon. Am ramas linistita la usa, asteptand ca el sa se duca dupa jacheta; dar acest lucru nu s-a intamplat niciodata. Mi-a luat mana provocandu-mi din nou acel ciudat curent electric curgand prin pielea mea si a mers pana a ajuns in fata pianului. A intarziat cateva secunde pentru a-i da drumul mainii mele si s-a dus dupa jacheta mea care statea pe bancheta. In timp ce el lua jacheta, nu am putut evita sa nu ating acel frumos pian, din care mai inainte am ascultat iesind cea mai frumoasa melodie din lume. Incet am inchis ochii incercand sa-mi aduc aminte acea melodie, dar nu am reusit in totalitate.

- Chiar ti s-a parut frumoasa? -am deschis ochii dintr-odata si l-am vazut atarnat langa mine deasupra pianului cu jacheta mea in mainile lui si chipul lui aratand un frumos zambet. Tu ai zis ca melodia era frumoasa.

- Si chiar era. Niciodata nu am ascultat ceva atat de minunat.

- Edward.

- Acesta este numele melodiei? -Am intrebat curioasa la care el a ras.

- Nu acesta este numele meu. Sunt Edward, Edward Cullen, dar spune-mi Edward. Desi cred ca trebuia sa ma prezint inca de mai devreme -A zambit si mi-a intins mana.

- Eu sunt Isabella Swan, dar te rog spune-mi Bella -Am intins mana pentru a putea sa i-o strang pe a lui.

Liniste. Din nou linistea s-a intors spre a domni in aceasta camera, care desi inca putin intunecata, putea fi luminata de stralucirea ochilor sai. Dupa cateva secunde in care mi-am adus aminte cum se respira, am despartit mainile noastre si am indraznit sa rup tacerea.

- Acea melodie ai compus-o tu?

- Da am compus-o pentru mama mea.

- E putin trista nu ti se pare?

- Asa trebuie sa fie. Ea a murit acum mult timp. Inainte muzica mea era animata, dar de atunci...nu stiu de ce, niciodata nu am fost in stare sa compun ceva...cum sa spun...vesel? Da cred ca vesel este cuvantul -Ochii lui si-au pierdut stralucirea si si-a indreptat privirea in alt punct al camerei.

- Mie ...imi pare rau, nu...nu vroiam...

- Stai linistita Bella, nu e vina ta. Si in plus am niste parinti adoptivi magnifici si niste frati pe care ii iubesc mult.

- Si atunci? -m-a privit curios asteptand ca eu sa continui -De ce scrii cantece atat de triste?

- Buna intrebare. Chiar daca nu am nici un raspuns pentru ea. Sora mea spune ca intr-o buna zi, cand inima mea o sa fie din nou intreaga, muzica mea va fi din nou ce era inainte, dar nu reusesc sa inteleg la ce se refera cand zice intreaga. Imi ador familia si nu puteam sa ma gandesc la niste parinti mai buni, de aceea nu stiu cea ce vrea sa-mi zica cu adevarat.

- Imi pare rau ca nu pot sa te ajut.

- M-ai ajutat cu adevarat -a zambit si m-a privit din nou- Vroiam ca Jasper sa-si dea cu parerea asupra acestei melodii si tu mi-ai dat deja raspunsul.

- Presupun ca asa este.

Mi-am trecut din nou mana pe pian si el a renuntat de la a sta culcat pentru a se ridica si a-mi pune jacheta in jurul umerilor.

- O sa racesti - a soptit foarte aproape de urechea mea facandu-ma sa tremur.

- Multumesc -mi-a zambit- Ar fi mai bine sa plec. Tatal meu trebuie sa fie pe punctul de a ajunge acasa si nu vreau sa-si faca griji.

- Ok. O sa te insotesc pana la usa.

Asa cum a promis m-a condus pana la usa si nu doar asta, chiar pana la furgoneta. Am vazut cum radea cand a vazut cata incredere aveam eu in masina si aratandu-mi un stralucitor Volvo pe care scria numele sau. Adevarul este ca masina mea langa a lui, parea ca se duce direct la fier vechi.

- Adio Edward. Sper sa te aud din nou cantand -am zambit putin nervoasa rugandu-ma sa nu-si fi dat seama de ce nu vroiam sa ma indepartez de el.

- Sper ca asta sa se intample in curand.

Incet si-a ridicat mana si a dus-o pana la chipul meu. Nu era sigur si dupa aia a luat o suvita din parul meu si a pus-o dupa urechea mea. Cu grija si-a pus mainile de pe fata mea si a ramas cateva secunde chiar si minute, mangaindu-mi obrazul. Nu stiam ce sa fac, cu atat mai putin ce sa spun, si nici atat nu stiam de ce a luat Edward decizia sa faca ceea ce a facut, doar stiu ca mana lui a inceput sa arda pe obrazul meu si am presupus ca trebuia sa fiu foarte rusinata. Am indraznit sa-i privesc ochii, care erau fixati in ai mei si am simtit nevoia sa cobor din masina si sa ma lipesc de el, dar nu am facut-o, pur si simplu am ramas bucurandu-ma de mangaierile lui.

Deodata mana lui s-a incordat si a indepartat-o de obrazul meu bagand-o intr-unul din buzunarele lui.

- Imi pare rau am fost un nerusinat -si-a cerut scuze- Nu stiu, chiar nu stiu de ce am facut ceva de genul asta. Iarta-ma Bella -M-a rugat reflectand o totala parere de rau in frumosii lui ochii de smarald.

- Nu conteaza -am soptit- Adio Edward.

- Adio....

Am pornit din nou furgoneta si m-am indepartat de casa Cullen. Puteam sa vad in oglinda retrovizoare cum Edward a ramas in acelasi loc nemiscat ca atunci cand a fost cu mine si cu un usor zambet care ii iesea de pe buze si o picatura de confuzie ii inunda ochii. Nu eram in stare sa inteleg ce vroia sa zica acea expresie, dar nu m-am mai gandit la asta si am luat-o din nou pe soseaua 101 spre casa mea.

Cand am ajuns, Charlie nu era inca acasa. Mi-am lasat cheile dupa usa si m-am indreptat catre bucatarie ca sa pregatesc pranzul. In final dupa ce m-am uitat cateva minute la frigider, am luat o hartie in care erau cateva filete de pui si am decis sa le fac cu branza roquefort si cu cartofi prajiti. Cat timp sosul se pregatea, am pregatit de asemenea o salata si am taiat putina branza si jambon. Atat cat filetele se faceau m-am asezat pe un scaun din bucatarie si mi-am deschis telefonul. Am cautat din nou in registru numarul lui Edward si l-am pastrat in memoria telefonului. Nu ca l-as fi sunat din nou, pur si simplu vroiam sa fiu pregatita daca gresea din nou. Eram pe punctul de a apasa pe butonul OK, cand telefonul a inceput sa vibreze.

Poate cu prea mare entuziasm gandindu-ma ca era el mi-am apropiat mobilul de ureche si am raspuns.

- Alo?