Linia rosie

39. Nu ma mai tem deloc

Bella

„La revedere, Bella”, a soptit el, retragandu-se rapid din bratele mele, intorcandu-se si iesind pe usa fara sa se uite inapoi. Pentru o alta femeie ar fi putut sa para ca el abia astepta sa ma paraseasca. Dar eu sunt Dr. Bella. Stiu mai bine. O despartire rapida este mai usoara. Sunt sigura ca in ziua in care a dat-o pe Katie lui Ben si Angela nu a zabovit prea mult. Se grabea sa sufere in singuratate, asa cum proceda mereu.

Il distrusesem din nou...exact cand parea ca devine atat de puternic...atat de mandru.

Si acum sunt si eu distrusa.

Mirosul lui inca dansa in jurul meu in timp ce incercam sa-mi retin hohotele de plans ce amenintau sa erupa. Au inceput sa ma napadeasca chestii stupide si mici precum...nu am fotografii cu el. Dar am vocea lui frumoasa si dulce pe casete. Am asta. M-am imaginat stand in dormitorul meu din Forks, ascultand acele casete iar si iar, tinandu-mi perna peste gura pentru ca Charlie sa nu ma auda urland.

Apoi m-am imaginat folosind batul de ploaie dat de Edward pentru a-l plesni in cap pe tata in timp ce dormea. Acel gand mi-a oferit un pic de placere perversa.

Ma simteam ametita si nu am realizat ca scoteam vreun sunet pana cand nu l-am auzit pe Charlie vorbind cu mine, incercand sa ma linisteasca spunand ceva de genul ‚Vino aici, Bells, te rog...ia-o usor, scumpo’.

Tot ce puteam sa inteleg, dupa ce picioarele mele molesite si-au facut drum spre el, erau cuvintele mele...continuam sa repet aceleasi doua cuvinte iar si iar, aproape ca pentru mine.

„A plecat...a plecat...”, am respirat din nou in timp ce Charlie m-a luat de mana si mi-a sarutat-o, mustata lui gadilandu-mi pielea.

Atunci mi-a scapat un hohot si lacrimile m-au orbit. Tot ce vedeam era Edward. O mie de imagini frumoase dansandu-mi in suflet...incepand cu un vampir prizonier si cu zgarda fiind tras pe podeaua din club...la un barbat razand intr-un restaurant chinezesc, stergandu-si de pe camasa cola pe care o scuipasem pe el...la vanatorul meu dezbracat, masculin, care a facut dragoste cu mine in padure...la expresia distrusa de pe fata lui de acum un moment, cand si-a dat seama ca o luam in directii diferite...pentru totdeauna.

„Bella”, vocea lui Charlie a fost deodata ferma si m-a cam trezit din transa. „Bella?”

„Da, tata?”, mi-am oprit caderea nervoasa si am dat-o la o parte deocamdata, chiar daca o parte din mine stia ca el merita sa vada ce a facut cu atitudinea lui de magar incapatanat.

Poate ca il durea ceva...dar il durea mai tare decat pe mine?

„Ai nevoie de calmante sau ceva?”, m-am trezit spunand, dorindu-mi sa fi avut o tarie care sa-mi vindece agonia chiar acum.

Nu voi sti niciodata nici macar daca el este bine, daca lucrurile cu Katie vor merge bine...daca aceasta terapie a functionat pentru el si familia lui...pentru sufletul lui. Oare va fi el in stare vreodata sa gaseasca dragostea...dragostea adevarata langa o femeie? Dupa tot abuzul pe care l-a indurat saracul lui suflet?

„Nu, Bella”, a raspuns Charlie, televizorul fiind inchis acum, din fericire.

Am suspinat, incercand sa-mi ascund suferinta, in timp ce Charlie a inceput sa vorbeasca, tinandu-mi ambele maini in cele aspre ale lui.

„Iti amintesti cand erai mica, Bella?”, a zambit Charlie usor si eu m-am incruntat drept raspuns.

Asta chiar se intampla cu adevarat? L-am pierdut pe Edward pentru totdeauna acum un minut si Charlie vrea sa evoce amintiri cu zambetul pe fata! Poate daca il strangulez acum am timp sa-l prind pe Edward inainte sa paraseasca spitalul.

„Ce?”, mi-a sunat vocea atat de subtire si slabita.

Oare pentru asta am renuntat eu la prima si singura mea dragoste? Cineva cu care sa-mi evoc prostiile din copilarie? Aproape ca imi vine sa merg sa-l caut pe James si sa-l implor sa ma termine.

„Iti amintesti cand ti-am adus Mica Sirena?”, a intrebat el, ochii aratandu-i putin ingandurati, de parca revedea chiar acum imaginea.

Pur si simplu ma holbam...poate ca lui ii este cu adevarat greu chiar acum.

„Iti amintesti?”, m-a privit direct acum, privirea fiindu-i mult mai serioasa, nu nostalgica.

Am ridicat din umeri. „Da, cred”.

Trebuie sa intreb medicii daca el a suferit ceva la creier cand a cazut. Iisuse, asta este tot ce mai imi trebuie pe langa prostiile pe care le am acum pe umeri. Parca se daramau cladiri dupa cladiri pe spatele meu. Si toata aceasta greutate, fara o raza de speranta sau fericire in sufletul meu...era pur si simplu prea dureroasa. Ma intrebam cati ani voi fi in stare sa fac asta. Daca exista o cale sa ma consiliez singura si sa traiesc cu aceasta sentinta de condamnare, mi-as impune-o singura. Si m-am simtit vinovata numai gandindu-ma la asta. Acesta este tatal meu. Ar trebui sa am grija de el. El l-a salvat pe Edward.

Poate ca asta este modalitatea prin care sa traiesc cu asta.

Charlie l-a salvat pe Edward. Ii eram datoare pentru asta. Si voi plati pretul...cu restul vietii mele. Stiam ca in sufletul meu il iubeam pe Charlie. El a fost langa mine toata viata mea. Dar, chiar acum, nu simteam deloc dragoste pentru el. Si asta ma speria. Acum ma simteam mai mult ca o sclava indatorata, nu ca o fiica.

O sclava...la naiba. Tocmai schimbasem locurile cu Edward. Acum, eu sunt sclava lui Charlie si Edward este liber. Ce ciudat ca numai unul dintre noi poate fi liber in acelasi timp. Timpul meu liber expirase...si se terminase. Poate ca asta primesc pentru exterminarea Victoriei. Dar tot nu-mi pare rau pentru asta. Sa o ucid pe ea a insemnat pentru mine acelasi lucru cu a extermina gandaci.

Edward ma eliberase de toate temerile si neputintele, el chiar m-a trezit cu adevarat, femeia care am devenit langa el era cineva care chiar imi placea. Nu simtea vina pentru placerile ei, pentru iubirile ei...era curajoasa si naturala...sexuala. Iubeam sa fiu ea. Acum, va trebui sa dau totul la o parte si sa fiu chestia plictisita si inchisa in ea, care eram inainte ca el sa intre in viata mea, dansandu-si drumul spre inima mea.

Am simtit ca ceva in interiorul meu acceptase asta. As lua locul lui incantata, am stiut asta cu mult timp in urma. Daca l-ar fi crutat pe Edward de tot ce a suferit...tot ce a pierdut...as face-o intr-o secunda.

Zboara, Edward...zboara...nu te uita inapoi...doar continua sa te ridici...pleaca. Eu voi ramane aici, pe pamant, si te privesc cum te inalti pana cand dispari in lumina soarelui la care ai tanjit atat de mult timp.

Fii fericit, dragostea mea scumpa...vampirul meu nobil...ingerul meu...Vulturul meu Eliberat...Scula mea. Imi va fi dor de tine mereu si intotdeauna. Nu voi inceta niciodata sa te iubesc...Edward Cullen.

M-am imaginat o femeie in varsta si uscata pana sa apuc treizeci de ani. Nu voi vrea nici macar sa am intalniri si nu-mi voi permite niciodata sa uit cat de minunat a fost fiecare moment cu Edward. Voi fi torturata de amintirea unei dragoste atat de profunda...dar nefiind niciodata capabila sa o simt din nou. Nu vreau pe altcineva. Daca se arata vreodata un tip perfect in viata mea...nici macar nu cred ca-l voi observa macar.

Si Charlie tot palavragea.

„Iti placea acel film atat de mult”, a zambit Charlie amintindu-si. „Stateam cu tine pe jos si il urmaream iar si iar. Imediat ce se termina si se sfarsea melodia, tu sareai in sus si il dadeai de la capat. Si sareai in jur, neavand rabdare sa astepti pana cand se derula, pentru a-l pune din nou”.

Am clipit si m-am uitat pe fereastra...imaginandu-mi avionul lui Edward zburand in departare...scotandu-l pe el din viata mea. Vreau sa stau pe podea si sa urmaresc Sponge Bob cu el...chiar acum.

„Si mie imi placea”, a spus Charlie si mintea mea incetosa putin cuvintele lui. „Tatal lui Ariel era aspru. Incercand sa isi pastreze fetita in siguranta...crezand ca tipul pe care il vroia ea nu era destul de bun...dar apoi a demonstrat singur...a ajutat la salvarea oceanului...si a Regelui...a tuturor”.

Bravo, tata. Ma bucur ca iti placea si tie.

„Si era in puterea lui sa o transforme in fiinta umana...dar stia ca daca facea asta o va pierde pentru totdeauna...ea s-ar marita cu printul si visul ei ar deveni realitate...la naiba...chiar si acum imi amintesc ca aveam lacrimi in ochi la final cand el ii spune crabului...partea despre...mai ramane doar o problema...cat de mult imi va fi dor de ea. Ma inmuia de fiecare data. Si apoi ii ofera ei picioare...ii ofera sansa sa fie fericita. O lasa sa plece...zambind...chiar daca trebuie sa-l fi ucis in interior”.

„Ha?”, sufeream atat acum, incat paream idioata.

El si-a dres vocea si a inghitit...si ochii i-au stralucit de lacrimi.

M-a frecat pe maini, le-a sarutat...si apoi le-a dat drumul.

„Obisnuiam sa ma gandesc...ca as face acelasi lucru...daca eram in locul lui”, a spus Charlie cu o voce invinsa, aproape jenata. „La naiba”.

S-a oprit din nou, si apoi a ridicat privirea la mine, in timp ce eu doar ma incruntam la el, confuza...in soc.

„La revedere, Bella”, a inecat cuvintele, scotand o respiratie ascutita. „Spune-i lui Edward ca ar face bine sa aiba AL NAIBII de bine grija de fata mea. Il voi gasi daca nu o face, indiferent unde planuiesc ei sa-l ascunda”.

Ce? Am inghetat si am ramas cu gura cascata. Daca asta era vreo gluma bolnava, il voi omori cu mana mea.

„CE?”, m-am trezit tipand, tremurand toata.

„Mi-ar placea sa am o ora sa spun tot, dar baiatul tau pleaca”, s-a uitat Charlie la usa spitalului. „Mergi si prinde-l din urma, Bella. Imi pare rau, am gresit al dracului. Este o prima data pentru orice, banuiesc”.

„Dar, tata, nu pot sa plec pur si simplu...”, imi doream sa plec...atat de tare...dar acum Charlie era din nou tatal meu, tatal pe care il stiam...cum as putea sa-l parasesc in acest mod? Acum?

„Misca-te, fata!”, a ridicat Charlie tonul. „Are cateva minute inaintea ta. Fa orice trebuie pentru a-i prinde din urma. Iti amintesti cum te-am invatat sa conduci dupa un suspect, corect?”

„Da”, mi-am amintit. Charlie ma invatase tot ce stia. Inca ma invata.

„Atunci, misca-ti fundul, Swan”, a smucit capul spre usa. „ACUM! Daca nu il prinzi, voi fi destul de dezamagit de tine”.

Am respirat si lacrimile imi curgeau din ambii ochi. Charlie Swan este eroul meu.

Era un singur lucru pe care il puteam spune acum.

M-am aruncat in bratele lui si am soptit. „Te iubesc, tati”.

Dumnezeule, o pot vedea pe Ariel in rochia ei de mireasa facand si spunand acelasi lucru Regelui Triton.

„Te iubesc, micuta Bells”, i s-a spart vocea cand m-a strigat pe porecla mea de la trei ani. Cu un brat ma imbratisa si cu celalalt ma mangaia pe spate...si apoi mi-a dat drumul.

„Acum, iesi de aici”, a spus morocanos. „Ar trebui sa fie in drum spre aeroportul JFK. Ia-o pe drumul cel mai scurt. Indeparteaza orice indrazneste sa-ti stea in cale. Fara rahaturi acum...PLEACA”.

„Bine”, m-am retras, revenind pentru a planta un sarut mare si umed pe fata lui Charlie. „Multumesc, tata”.

„Pa”, a ridicat o mana cand am aruncat o ultima privire, iesind pe usa spitalului.

Cei doi politisti de langa usa lui Charlie m-au privit un moment, intrebandu-se de ce alergam. M-am intors cu fata la ei si le-am poruncit in niste cuvinte nesigure.

„Aveti grija de barbatul acela, vorbesc serios!”, am aratat spre ei, fara sa mai astept reactia lor, inainte de a ma intoarce din nou, tenisii mei alunecand pe podea cand m-am grabit sa ies de acolo...o asistenta urland dupa mine sa nu mai alerg pe holuri, in timp ce eu o ignoram.

Acum ma aflam in strada...cautand dupa optiuni. Camionul meu era acasa. Edward ne adusese aici cu Volvo al lui. M-am grabit spre el in parcare si mi-am dat seama inainte de a ajunge la el ca el inca avea cheile. Mai condusesem masina asta o data inainte, cand l-am salvat pe Edward de la Raven. Un lucru care m-a invatat tata era cum sa conduc ca un politist.

Dar cum sa intru in masina fara chei?

Tata m-a invatat asta cu ceva timp in urma, in caz de urgente. Nu am crezut niciodata ca ma voi folosi de asta cu adevarat. Dar pot sa deschid masina lui Edward cu telefonul meu mobil. L-am deschis si am rulat prin meniu, mergand la sonerii...apasand pe cea pe care Charlie ma pusese sa o numesc Renee.

Am apasat pe sonerie si am ridicat telefonul catre incuietoarea lui Edward. A facut doar un sunet scurt si s-a deschis. Cat de tare e asta? Mersi din nou, Charlie!

Tata stia tot felul de trucuri mici si grozave ca acesta si le impartasise pe toate cu mine, doar in caz ca voi avea nevoie vreodata de aceste sfaturi in situatii de urgenta. De atatea ori, el auzise povesti despre fete care ar fi putut sa scape, daca ar fi avut cheia masinii tipului sau ceva de genul asta. El nu a vrut niciodata ca eu sa fiu neajutorata sau nepregatita, incapabila sa fac tot ce pot pentru a scapa.

„Scuze, Edward”, ma aflam pe locul din masina lui si ridicam volanul pentru a ajunge dedesubt sa scot firele galbene si verzi.

Sa speram ca nu va sti niciodata ca a trebuit sa-i fac asta copilasului sau. Poate ca la aniversarea noastra de 25 de ani i-as spune...poate.

Zburam afara din parcare si ma rugam la Dumnezeu sa nu ma prinda politistii. Oare as opri? Nu. Trebuia sa-i prind...eram in urma lor. Trebuia sa-mi grabesc fundul. Buna treaba ca am un Volvo sub fund.

„Te rog, te rog, te rog...”, conduceam ca o maniaca, strecurandu-ma printre masini si incercand sa sun de pe mobil in acelasi timp.

Daca l-as putea suna, l-as putea opri. Dar tot intram in casuta vocala a lui Edward. Oare i-au luat telefonul? Poate ca asta era o parte din a te afla in programul de protectie a martorilor...sa-i tai martorului toate conexiunile.

„LA NAIBA!”, am aruncat mobilul spre scaunul din dreapta, renuntand la acea idee.

Claxonam si strigam in traficul incet, intrebandu-ma de ce nu se aflau inca sirenele in urma mea, in timp ce zburam ca fulgerul pe strazile inguste. Am aruncat o privire la viteza.

133 km/ora. Cel putin eram incantata ca era o dupa amiaza din timpul saptamanii, traficul nefiind foarte aglomerat acum.

In fundul mintii mele, ma intrebam cum il voi gasi pe Edward pentru a-l opri. Nu aveam idee unde se indrepta el, ce linie aeriana va folosi...la ce poarta...o parte din mine lua in considerare renuntarea...asta era imposibil! Nu va functiona niciodata! Numai in filme era atat de usor! Dar nu puteam sa renunt. Acum, Edward este viata mea. Trebuie sa incerc sa o salvez. Sa ma intorc acum in Forks...dupa aceasta sansa de a merge dupa el...imi va cauza durere psihica. Ma va distruge. Ma va transforma intr-o umbra.

Te rog, mama, te rog...am implorat mental...opreste-l...nu-l lasa sa se indeparteze...ajuta-ma sa-l gasesc.

Vorbesc cu mama tot timpul, in mintea mea, despre lucrurile mici de zi cu zi din viata mea...ea stie cat de mult il iubesc pe Edward. S-ar putea ca ea sa fi fost cea care l-a indreptat pe Charlie acum. Sper ca inca este cu mine, luptand de partea mea.

„Nu, nu, NU!”, ma apropiam de o strada aglomerata, plina de masini. Bara la bara...nu ai unde sa ajungi...

Am simtit lacrimi in ochi cand m-am uitat la ceasul de pe bordul lui Edward. De cate minute conduceam? El ar putea sa fie la aeroport chiar acum, escortat de agentii federali, trecand de trafic daca doreau.

Am strans ochii si am suspinat, tremurand...si atunci, o sirena puternica a trambitat la distanta...m-am intors, privind...auzind-o cum se apropie...mai aproape...si mai aproape...toate masinile se miscau intr-o parte...tragand pe dreapta pentru a elibera drumul...

Iti bati joc de mine?

In oglinda retrovizoare am vazut o masina de pompieri uriasa, rosie! Luminile straluceau...sirenele tipau...simbolismul aproape ca a scos aerul din mine.

Drumul era liber si masina de pompieri s-a grabit direct in josul strazii. Nu am ezitat...m-am avantat dupa ea...inainte ca orice masina sa se repuna in trafic...as putea urmari masina de pompieri atat timp cat se indreapta in directia pe care o urmez eu. Va taia strazile fara rezistenta ca un cutit fierbinte in unt...si eu ma voi afla direct in coada ei.

Cat de multe legi incalc din nou?

Am fost foarte fericita timp de cateva minute, zambind la fetele confuze ale pompierilor din spatele masinii. Poate au crezut ca eram pompier voluntar sau asa ceva. Cu siguranta nu aratam ca unul, dar nu mi-am facut griji pentru asta acum. Doar I-am multumit lui Dumnezeu sau mamei sau oricui pentru aceasta bresa si am profitat de tot avantajul care mi s-a oferit.

Asta e brea bine sa fie adevarat...sunt aproape acolo! Ce voi face cand voi ajunge acolo va fi amuzant.

Masina de pompieri a luat-o la stanga in final...si eu trebuia sa o iau la dreapta. Ei bine, multumesc, masina de pompieri! Esti TARE!

Si atunci...mi s-a oprit inima.

Masinile erau bara la bara...intinzandu-se pe km! Coada parea sa se intinda in fata mea cu ani lumina!

M-am intors sa caut din nou mobilul, sperand sa incerc din nou, increderea scazandu-mi cu o super viteza. Ceva tinea traficul pe loc de mult timp. Era un accident? Nu puteam sa vad nimic.

Mi-am smucit bratul, fara sa gasesc pe nicaieri telefonul pe podeaua locului din dreapta. Mi s-a rasturnat poseta si au cazut cateva lucruri. Nu am acordat nicio atentie la asta pana cand nu am intors capul, pe cale sa cad sub scaun cautand dupa telefon...dar atunci, ceva mi-a atras privirea.

O hartiuta mica, cu un scris rosu pe ea. Un biletel norocos.

Cel pe care il iubesti este mai aproape decat crezi.  

„Unde? Unde?”, am scancit tare in sinea mea, cautand peste tot cu privirea din masina mea stationata. Nu mai puteam sa stau asa pe loc. Ma ucidea.

Am mers pe instinct si am deschis portiera, iesind din masina, trantind portiera.

Cateva persoane au claxonat la mine, dar i-am ignorat. Am scanat interiorul fiecarei masini pe langa care am trecut, cautandu-l pe Edward al meu.

„EDWARD!”, am inceput sa-i strig numele cu putere. „EDWARD CULLEN!”

Poate ca asta nu este o idee buna, sa strigi numele complet al cuiva, in strada, cand acea persoana este pe cale sa intre in programul de protectie a martorilor.

Strigam atat de tare ca nici macar nu am auzit, pana cinci minute mai tarziu.

Tobe...tare, tobe batand...precum tunetul. Voci cantand...barbat...indian! Era un cantec incet, profund...suna ca razboinicii indieni in drumul lor spre rai...sau drumul spiritului, cum il numesc ei. Era atat de puternic, incat sunt sigura ca nu ma putea auzi nimeni. Dar acum taceam...am alergat spre voci...nu stiu de ce...pur si simplu asa am simtit.

Poate ca aveau un festival pe drumul care se intersecta cu acesta si blocau traficul sau ceva de genul asta. Mi-am miscat fundul...trebuia sa ajung acolo.

Asta trebuie sa fie bine...asta trebuie sa fie drumul. Te rog, sa fie acesta.

Imi spusesera ca vocea mea era buna, ca avea terapie. I-au spus lui Edward ca va fi liber. Si, intr-o coincidenta de necrezut, ei se aflau acum aici, blocand traficul...traficul care ameninta sa-l indeparteze pe Edward din lumea mea.

Dumnezeule, o alta fulgerare de memorie Disney. Acum, sunt Pocahontas, alergand sa salveze viitorul nostru, cele doua lumi ale noastre...sa le faca una...in sfarsit...una.

Nu stiu cum am reusit, dar am ajuns la ei intr-un fel. M-am inecat un alt minut...ramanand fara aer...transpirand ca un porc. Cativa barbati la douazeci de ani, imbracati in frumoasele lor costume de ceremonie, au fost destul de draguti sa ma sprijine si sa astepte sa ma calmez.

„Te simti bine?”, mi-a zambit unul dintre ei, asteptand rabdator.

„Am nevoie de ajutorul tau”, am gafait, avand mainile pe genunchi, aplecata in fata in timp ce incercam sa-mi controlez respiratia. „Te rog...sunt disperata!”

Cateva minute mai tarziu, traficul tot nu se miscase un centimetru...si eu aveam treizeci de voci de indieni razboinici strigand cu putere: „VULTURUL ELIBERAT! VULTURUL ELIBERAT!”

Si suflau in cornurile lor, precum indienii din trecut.

S-au despartit in echipe mici si s-au raspandit printre masinile oprite. Aproape ca am plans de emotia pe care o simteam datorita acestor barbati minunati care m-au ajutat imediat, fara sa-mi puna o gramada de intrebari. Tot ce stiau era ca era vorba de dragoste. Il pierdusem si ei ma ajutau sa-l gasesc. A fost suficient pentru ei.

Nu vroiam sa-i strig numele, doar in cazul in care era cineva prin zona care dorea sa-i faca rau. Vulturul Eliberat va functiona. Imi amintesc expresia de pe fata lui cand ei l-au numit asa. Cred cu adevarat ca acesta este numele lui acum...in sufletul lui.

Am continuat sa cercetez fiecare masina pe langa care treceam, cautand dupa frumusetea mea cu par aramiu. As da orice sa vad din nou acel par.

„Edward!”, am incercat sa-mi retin vocea sa nu se transforme intr-un strigat. „Edward!”

Puteam sa aud strigatele pentru Vulturul Eliberat chiar si acum, aici in spate, ei mergand in fata mea. Vocile lor se ridicau si tunau ca cea a unui zeu...si am simtit din nou speranta. Trebuie ca el sa fie pe aici pe undeva...trebuie sa-si auda numele.

Mi-am sters ochii si am continuat sa ma misc...sperand ca urmatoarea masina va fi aceea...apoi urmatoarea...si urmatoarea. Ar fi perfect sa-l gasesc inainte sa ajunga la aeroport. Ajuns acolo, nu-l voi mai gasi niciodata.

„Te rog, Edward...raspunde...”, am plans ca o fetita de patru ani.

Poate ca el nu se blocase in acest trafic. Poate ca o luasera pe alt drum.

Atunci, am auzit un cor de voci ascutie ale razboinicilor indieni, sarbatorind ceva.

Mi-a sarit inima din piept cand m-am uitat spre locul de unde veneau vocile.

Am simtit o adiere mare de vant zburandu-mi parul de pe fata, stergandu-mi lacrimile. Oare l-au gasit? Sau erau alte persoane participante la festival?

Am auzit o multime de claxoane...masini furioase care trambitau. Am auzit bufnitura de metal...si tobe sunand pe un ton vesel...razboinici facand un tipat de razboi...sunand multumiti...victoriosi.

Apoi, am auzit... „Bella!”

Imi pierd mintile? Sau chiar am auzit asta? Indienii nu-mi stiu numele.

„BELLA!”, a urlat din nou o voce de barbat, mult mai intens.

Nu vedeam nimic...decat masini.

Am auzit bufnituri rapide din nou si mi-am dat seama ca erau pasi...mergand pe...masini?

M-am trezit catarandu-ma pe vechiul Buick al acestui sarac tip, o chestie de un albastru pal. Strigatele si claxoanele lui nu ma deranjau. Imi ascultam din nou numele...cautand dupa printul meu razboinic.

„BELLA!”, am auzit in final si m-am intors in directia de unde venea.

Atunci, totul s-a oprit si s-a transformat intr-un accident.

Stand pe capotele masinilor care umpleau strada ingusta se aflau cinci indieni razboinici...si in mijlocul lor, ca un deget mare inflamat, se vedea unul cu piele alba si palida, cu par aramiu, imbracat in tricou, jeansi si tenisi...si, bineinteles, cu gheara lui de urs la gat...si cel mai mare zambet pe care l-am vazut vreodata. Acesta era un zambet nou de-al lui pe care nu l-am mai vazut inainte. M-a topit in jumatate de secunda.

„Acesta este Vulturul tau Eliberat?”, a zambit unul dintre cel mai aratos razboinic indian, stand langa Edward.

„EDWARD!”, am tipat ascutit, catarandu-ma peste cateva masini, in timp ce el a facut acelasi lucru pentru a ajunge la mine.

„Bella!”, in sfarsit ma aflam in bratele lui si ma inecam in buzele lui, saruturi tandre, dar care deveneau din ce in ce mai intense, in timp ce el incerca sa vorbeasca intre ele.

„Presupun ca da”, a spus vocea unui alt razboinic din stanga mea. Pareau sincer fericiti pentru noi si, daca as fi avut timp, as fi sarutat pe fiecare dintre acesti tipi. Dar, in acel moment, nu aveam saruturi decat pentru Edward al meu.

„Ce faci?”, s-a incruntat el cand am deschis gura si l-am sarutat mai puternic, infigand degetele in parul lui. „Ce se intampla?”

Inca nu realizeaza ca nu pot sa traiesc fara el? Nu stie oare ca asta inseamna ca nu-l voi parasi niciodata?

I-am auzit pe agenti strigand la cateva masini in spatele nostru, in timp ce noi stateam amandoi pe capota masinii unui sarac tip. Claxonatul nu ma deranja deloc. Pur si simplu am continuat sa ne sarutam. Nimic nu ne putea misca acum.

„Vreau sa merg cu tine, Edward”, m-am rugat, sarutandu-l si mai puternic ca inainte. „Daca si tu vrei. Te rog, spune-mi ca vrei”.

A zambit inainte sa-l sarut din nou...si a inchis ochii in timpul acestui sarut. Ii tineam fata pentru a nu se putea indeparta de mine.

„Dumnezeule, vreau sa mergi, Bella”, a respirat, sarutandu-ma el de data asta. „Cat te doresc...Te iubesc, te iubesc atat de mult!”

Am sarit in bratele lui, strangandu-l in brate, in timp ce razboinicii indieni si o gasca de spectatori au inceput sa aplaude si sa claxoneze, sarbatorind impreuna cu noi. Numai in New York...

„Te iubesc”, i-am soptit la ureche inainte sa-l sarut, lasand sa-mi curga din ochi lacrimi de fericire. Mainile lui se simteau cereste atingandu-mi spatele...apoi coastele. Nu pot sa pierd din nou aceste maini.

„Muream cu fiecare pas facut”, a respirat Edward in urechea mea. „Nu putem sta separati, Bella. Pur si simplu, nu putem”.

„Stiu, stiu, stiu...”, am scancit ca o fetita, sarutandu-l din nou, de data asta putin mai bland.

„Cum ramane cu Charlie?”, a intrebat el, aducand realitatea in bula noastra mica.

„El mi-a spus sa vin dupa tine”, am zambit cu o urma de tristete in voce. „Mi-a spus sa-ti spun – ai face bine sa ai al dracului de bine grija de de fata lui”.

„Asa voi face, jur!”, a promis, bratele lui strangandu-ma de talie. Si am stiut ca vorbea serios, pana in maduva oaselor. „JUR!”

„Stiu ca asa vei face”, m-am uitat in acei ochi ametitori de smarald ai lui. „Si eu voi avea grija de tine. Amandoi vom avea grija de Katie...putem sa facem asta”.

Cu o aprobare din cap hotarata, Edward a afisat acel zambet strengaresc al lui, privirea lui fiind din nou plina de speranta si forta.

„O VOM face”, a raspuns, curajul stralucind din el. „Impreuna”.

„Da, Edward”, am folosit fraza lui de sclav, marca proprie. „Da”.

„Da”, a fost el de acord, sarutandu-ma iar, cu o noua energie care spunea ca acum o vom face...totul va fi in regula. Va lua munca si suferinta si lupta, mult...dar eu eram gata pentru asta. Odata, am crezut ca este imposibil...dar acum...simt ca orice cu el poate fi atins...putem ajunge acolo.

Stiu ca avem dragostea de partea noastra dar mai stiu si ca trebuie mai mult decat dragoste pentru a supravietui in lumea asta. Dar noi avem mai mult. Am inceput sa enumar toate lucrurile care erau de partea noastra, cand am fost intrerupti.

„Cullen”, barbatul agent statea pe masina din spatele nostru, impreuna cu partenera lui. Se incruntau la noi, asteptand.

Eu si Edward ne-am intors la ei, amintindu-ne.

„Nu asta numim noi ca te ascundem”, si-a crucit privirea femeia.

„Ah. Scuze”, s-a crispat Edward putin.

„Ea vine cu noi, sa inteleg?”, a intrebat sec barbatul.

„Da”, m-a mangaiat Edward pe talie si ne-a intors catre agenti.

Dar nici macar nu am apucat sa facem un pas de pe masina, cand o explozie uriasa a erupt in capatul cozii de masini. Toata lumea a inceput sa tipe si sa coboare din masini. Nu puteam sa vad bine, dar am vazut un fum negru in directia de unde am venit eu si unde lasasem Volvo. Agentii ne-au apucat si ne-au smucit, impingandu-ne pe bancheta din spate a masinii lor. Ei se aflau pe locurile din fata, rotile scartaind cand ne-am pus in miscare pe drum.

„Ce dracului a fost AIA?”, s-a uitat Edward pe geamul din spate, in timp ce eu faceam la fel langa el.

Agentul era la telefon, tipand, in timp ce partenera lui se uita la el.

„Acum suntem aproape acolo”, a strigat el. „O avem si pe Bella Swan cu noi. Da! Ocupa-te!”

A inchis telefonul si s-a uitat la femeia de langa el.

„A fost Volvo!”, a tipat barbatul si s-a uitat la mine in oglinda retrovizoare. „Ai condus Volvo al lui pana aici?”

„Da”, am recunoscut.

„Grozav”, a mormait el. „Esti norocoasa ca esti in viata, stii asta?”

„Ce?”, am intrebat. „Ce s-a intamplat?”

„Volvo al lui tocmai a explodat”, ne-a informat agentul, inca sofand cu viteza luminii.

„Volvo al meu?”, a intors Edward capul, privind din nou pe geam, de parca tocmai isi pierduse catelusul.

Ah, la naiba. Sunt moarta. Poate ca am proclamat dragostea noastra nemuritoare prea curand. Te rog, sa nu fie suparat pe mine.

„Uita de masina, fata ta a condus-o aici!”, s-a intors femeia spre noi, uitandu-se la Edward. „Trebuie sa fi avut un timp setat. Aveam pe cineva pe drum sa verifice masina, dar tu trebuie sa i-o fi luat-o inainte”.

„Dumnezeule!”, a respirat Edward si m-a privit. „Multumesc Domnului ca ai coborat din masina!”

Iisuse. Acel biletel norocos mi-a salvat viata! Cat de salbatic este asta?

„Asta este de obicei felul in care aveti voi grija de oameni?”, m-am trezit certandu-i, dorindu-mi ca tatal meu sa fi fost responsabil pentru operatiunea asta in locul acestor tipi.

„Hei!”, s-a incruntat femeia. „Esti in viata, noi ne facem treaba. Acum taci din gura pana cand ajungem acolo”.

„Hei, nu vorbi asa cu Bella! Cine DRACULUI te crezi?”, m-a aparat Edward fara sa ezite. M-am simtit atat de mandra de el. Deja ne ia apararea, si impotriva unei femei. El va fi bine. Se vindeca repede.

„Chestia buna este ca nu a fost nimeni ranit”, a spus barbatul. „Oamenii de langa masina ta au coborat din masinile lor sa urmareasca spectacolul. Ei bine, ei au crezut ca era un spectacol, cu indienii si restul. Asta a fost mare noroc”.

Norocul este inca de partea noastra. Multumesc!

„Da”, a ramas Edward cu gura cascata, gandindu-se la ce s-ar fi putut intampla.

„Si...”, a adaugat femeia, „ar putea sa fie bine pentru noi. Vom spune presei ca Volvo a explodat si vom reclama vietile lui Edward Cullen si Bella Swan. Sunteti morti. Si asta inseamna ca sunteti in siguranta. Nu va veni nimeni sa va caute”.

„Dumnezeule”, am simtit cum mi se strange stomacul. Edward m-a privit solemn.

„Tata...”, am spus cu o voce scazuta, „el va crede...”

Sau poate ca va fi destul de destept sa realizeze ca afost un truc pentru a ne tine inamicii la distanta. Daca nu, va crede ca m-a lasat sa plec si apoi ca amandoi am fost omorati din cauza asta. Se va invinovati pentru moartea mea. Il va uri pe Edward pentru ca am fost omorata impreuna cu el. Te rog, tata, da-ti seama. Sa nu crezi ca sunt moarta. Sa stii ca voi fi fericita undeva.

„Stiu”, a spus Edward, vocea fiindu-i la fel de moale ca a mea in timp ce ma tinea de mana. „Joseph si Katherine...Emmett...”

„Urasc asta...chiar urasc asta...”, m-am plans, aproape in sinea mea.

„Imi pare atat de rau, Bella”, si-a imblanzit privirea intr-a mea. „Daca nu m-ai fi cunoscut niciodata, nu s-ar fi intamplat asta...”

„Bai”, l-am tras de mana, privindu-l direct. „Mai degraba as fi moarta acum...decat sa fi trait o mie de ani fara sa te intalnesc. Asa ca taci”.

I-a reusit un zambet mic atunci cand m-am lasat in bratele lui, stiind ca puteam gasi niste liniste in acele brate. Erau atat de potrivite sa ma tina si sa-mi indeparteze tristetea si temerile.

„Da, ucigasa de Volvo”, m-a tachinat in timp ce i-am strans sfarcul prin tricou, facandu-l sa tipe si sa se smuceasca o secunda.

„Gata, destul acolo in spate”, ne-a certat barbatul. „Am ajuns”.

„Sa speram ca ne verifica avionul dupa explozibil”, a mormait Edward la mine printre dinti in timp ce am parcat si am coborat din masina, agentii venind cu noi.

Stand in avion, tot ce stiam era Wyoming. Edward aruncase o privire si vazuse scris asta pe biletele pe care le luase femeia de la casa de bilete. Imi soptise aceasta informatie in timp ce agentii s-au asezat pe locurile lor din fata noastra, cu fata la noi. L-am lasat pe Edward sa stea la fereastra. Eram in regula cu zborul, dar decolarea...o uram cu adevarat.

Ce stiu eu despre Wyoming? Nu multe. I-am soptit lui Edward la ureche.

„Este frumos acolo?”, am intrebat, de parca imi pasa, atat timp cat eram impreuna si el o va avea pe Katie.

El a zambit si s-a uitat la agenti, apoi mi-a soptit inapoi.

„Am auzit ca este frumos. Munti si multa salbaticie. Oamenii merg acolo cu cortul, in paduri”, m-a informat.

I-am zambit inapoi, lasand zambetul sa-i spuna ce simteam cu adevarat. Asta nu suna atat de ingrozitor. De fapt, suna minunat. Mi-am amintit de primul meu gand cu privire la a fi intr-o relatie cu el, si cum ne stateau muntii in cale. M-a facut sa chicotesc in sinea mea faptul ca acum vom fi inconjurati de munti.

Dupa ce aproape i-am rupt mana lui Edward cand am decolat, ne aflam in aer si agentii s-au relaxat putin.

Ne-au adus la cunostinta unde ne indreptam si au spus ca ne vor spune mai multe de indata ce ajungem acolo. Eu nu mi-am dat seama, dar ei ne vor asigura si slujbe pentru a ne ascunde mai bine. Ma intrebam daca voi mai putea sa ma inscriu la facultate acum, dar am hotarat sa astept sa intreb mai tarziu.

M-am lasat in scaunul meu, gasindu-mi linistea in calatoria tacuta cu avionul...si in faptul ca Edward ma tinea de mana. M-am intors la el si am deschis ochii...si el statea in scaunul lui, holbandu-se la mine, de parca ma studia.

„Ce?”, m-am ingrijorat imediat.

„Iti este teama?”, a intrebat cu o voce adanca.

„Da”, trebuia sa fiu sincera. „Tie?”

„Da”, a spus adevarul si el si eram bucuroasa.

„Dar nu imi pare rau”, i-am adus mana la buze si l-am sarutat bland. „Nu-mi va parea rau niciodata, Edward Cullen. Te iubesc”.

„TE iubesc”, a zambit inapoi, sarutandu-mi degetele.

Mi-am amintit cand Edward a luat cecul meu cu douazeci de mii de dolari, promitandu-mi ca nu-mi va parea rau. A avut atata dreptate.

A zambit si a intrebat. „Ce iti doresti tu, fata cu caietul?”

Am rosit cu totul. Asta este primul lucru care m-a intrebat el, inauntrul custii lui de vampir. Si toata seductia si focul se afla inca acolo, in vocea lui sexy. Banuiesc ca el va flirta mereu...si eram in regula cu asta...atat timp cat flirta cu mine, nu cu altcineva.

A ras usor, obtinand de la mine aceeasi roseata, pe care sunt sigura ca a obtinut-o in acea prima seara.

„Nu-ti fie teama”, a repetat cuvintele adresate mie in acea prima seara, degetul lui jucandu-se de-a lungul mandibulei mele. „Nu voi musca...mult”.

Mi-a miscat fata intr-o parte cu degetul si a deschis gura, venind cu acele buze la vena mea jugulara.

„Stai, nu...”, am pus o mana la baza gatului lui, moment in care s-a oprit. „Pot doar...sa te sarut?”

A zambit misterios la mine.

„Unde ti-ar placea?”

„Peste tot”, am schimbat raspunsul meu original si l-am surprins. Inainte spusesem pe buze, pe gura! Imi era asa o teama de el. Dar totusi stiam ca aveam nevoie de el chiar si atunci.

A zambit si s-a aplecat din nou spre mine.

„Dar, deocamdata, ce zici de acest loc?”, am aratat la buzele mele.

„O onoare”, a raspuns el la fel de dulce ca si in prima seara...si m-a sarutat...adanc si atat de bine, incat varfurile picioarelor mi se gadilau cand a terminat.

A oftat si mi-a zambit, parand putin ametit.

„Cum a fost?”, mi-a cerut parerea, asa cum a facut in acea seara.

Am oftat drept raspuns, holbandu-ma in acele piscine de un verde divin, usor deasupra mea.

„Ochii tai sunt atat de draguti”, am furat asta din conversatia avuta cu el in camera trezirii.

„Ei bine, multumesc”, mi-a luat fata in maini, gata sa ma sarute din nou, apropiindu-se, si adaugand. „Nu primesc des complimente despre ochii mei. Apreciez asta”.

Ochii lui sunt magici. Nu ma mai tem deloc.

:( Mai avem un singur capitol, gata saptamana viitoare.
Astept comentariile voastre.
Ana